DACO-ROMANICA

IN ACEST NUMAR :

• Autori armeni din epoca străromâna despre regiunile Daciei şi locuitorii ei (fragmente din vol . DESPRE SCRIERILE VECHI PERDUTE ATINGĂTOARE DE DACIA de Alexandru Papadopol - Callimah, editat de Aurora Petan)
• ARGUMENTE - Zenovie Cârlugea : „In istoria literaturii se impune o nouă periodizare“
• UN TEXT DE SUSTINERE , CARE A GENERAT EFECTE -Napoleon Săvescu: „ De ce nu este tradus Codex Rohonczy? “
• Cărţi noi despre străromâni - Dionisie Şincan: „Noi, latinii Bizanţului“- un comentariu de George Mirea

~ In numerele anterioare din ” Dacoromanica “- Selectie din cele mai interesante texte >> citeste aici

§1 6. Autori armeni: Mar Apas Catina, Bardessan, Agathangel, Faust Byzantinul, Moisi de Khoren, Anonymul Armen din Secolul V
Literatura şi istoria Armeniei nu sînt străine de Dacia noastră. Mulţumită neobositelor osteneli ce bărbaţii distinşi ca J. Villote, De la Croze, Villefroy, Schröder, fraţii Whiston, Academia armeană a Sfânt. Lazăr fondată în Veneţia la 1815, Jean Saint Martin şi Victor Langlois, au depus pentru ele, noi putem studia astăzi cu succes scrierile pogorîtorilor lui Aram, popor cu care, din vechimea cea mai depărtată, Dacia nu o dată s-a găsit în contact şi care mai târziu a aflat în România, de mai bine de opt secole, refugiu şi ospitalitate ⁴⁹ .
Se ştie că suveranii Armeniei au pus de au tradus în limba lor toate producţiunile cele mai slăvite ale antichităţii. Sute de autori ne sînt abia cunoscuţi numai prin traducţiunile armene. Chosroes Nuschirvan, mai cu deosebire, aduse de la Constantinopole, cu mari sacrificii, Byzantini erudiţi şi traduse în armeneşte şi în limba siriacă şi arabă istoricii şi autorii cei mai renumiţi. De aice, mai ales, începe era traducţiunilor armene. Berosius, Dion Casius, Nemesius, Aristotele, Cefalion, Palefate, Maneton, Julius Africanul, Hipocrat, Galian, Plafon şi mulţi alţi autori au existat traduşi în întreg. Lista scriitorilor profani vechi, care au fost traduşi armeneşte este considerabilă. Un erudit armean, archiereul Sukias de Somal, a făcut >>>>>continuarea aici>>>>>

În prefaţa la monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, G. Călinescu, punând tranşant problema „începuturilor“, sesiza, mai întâi, că există trei feluri de specialişti angajaţi în a scrie istoria literaturii: primii ar începe cu literatura veche (de la Macarie la Conachi), alţii „o iau de la Cârlova, dezinteresându”*-se cu totul de epoca anterioară, pentru ca p a treia categorie de cercetători literari („singurii cercetători ai esteticului*) să se ocupe numai cu epoca modernă, de la 1900 încoace: „Discuţiile au forma cea mai fantezistă pentru că nici una din părţi nu se sprijină pe documente incontestabile. în definitiv, tradiţie nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii şi nu este îndoială că organicul există în literatura română. Se cade doar să-l descoperim, fără prejudecăţi, şi mijlocul nimerit este a scrie>o istorie literară bine informată, însă de substanţă, nu de nume proprii şi de cifre“
Cu ce elemente şi fapte de cultură (integrate într-o concepţie de ansamblu) trebuie să înceapă, aşadar, o istorie a literaturii române? Cu recunoaşterea a priori a unei literaturi populare, în care identificabile sunt motivele, temele, figurile, miturile specificităţii naţionale (v. Tratatul Academiei)! Cu evocarea spiritualităţii geto-dace şi a complexului de etnogeneză sau cu acea cultură feudală timpurie (sec. X-XII), cum procedează G. Ivaşcu în Istoria literaturii române (voi. I, 1969) şi cu care îşi începea G. Călinescu memorabila operă?
Prejudecata conform căreia o istorie a literaturii nu trebuie să părăsească sfera esteticului (v. obiecţiile făcute „Istoriilor“ lui Iorga!), făcând concesii culturalului, funcţionează încă şi, din această cauză, o periodizare completă a literaturii române, într-o sinteză reprezentativă, rămâne un deziderat. Se ştie că suportul oricărei literaturi e cultura >>>>>Zenovie Cârlugea>>>>>

Prea putin cunoscut inca -anterior editarii si chiar si dupa aceea- CODEX ROHONCZY , o stranie carte manuscrisa care a devenit o adevarata legenda, era amintita de catre multi dintre studiosii ce se ocupa cu tematica ” stravechimii ” si incurajeaza astfel de cercetari. Reproducem aici o interventie a dlui Dr. Napoleon Savescu , datand din anul 2001 , care isi pastreaza intr-un anumit fel actualitatea si dupa ce documentul enigmatic a fost publicat ,nu demult, insotit si de o incercare de descifrare, apartinand eruditei Viorica Enachiuc. Mai multe studii despre ” Codex Rohonczy” vor aparea in numere viitoare din Dacoromanica.
De ce nu este tradus inca Codex Rohonczy, cronica daco-romaneasca, insumand 448 pagini, scrisa in limba romana arhaica, “latina vulgara” cu alfabet geto-dac? Probabil de aceia ca oamenii de stiinta din Romania, care primesc bani publici pentru aceasta lucrare, ii cheltuie pentru a-l slavi pe cel care i-a umilit….
In ziua de 18 septembrie 2000, in orasul Deva din Romania a avut loc o manifestare ciudata in cinstea zilei de nastere a imparatului Traian, cuceritorul Daciei. La statuia stimabilului s-au depus coroane de flori din partea primariei din Deva, a consiliului judetean, a liceelor Decebal si Traian. S-au tinut simpozioane de comunicari stiintifice in cinstea cotropitorului atat la Ulpia Traiana cat si la Deva. In rezumat ele sunau cam asa:
- Daca el nu ar fi fost noi nu am fi fost.
- Acesta a fost saditorul si parintele neamului romanesc (parca inainte ne trageam din “doi barbati cu brate tari”?).
- Nu vom putea intra in Europa daca nu ne vom face un cult acestui mare imparat.
- Marea familie europeana ne va primi numai ca descendenti ai lui Traian.
- Cine vor sa ne indeparteze de cultul pentru Traian sunt dusmanii intrarii noastre in Europa. Noi, romanii care traim de mult in lumea euro-atalntica, gindim, insa, atlfel. Nici nu avem ce cauta in circuitele Lumii moderne daca nu venim acolo cu haina noastra firesca, cu fundamentul nostru de civilizatie si spiritualitate care e mult mai vechi decit cel adus de Traian. Tocmai de aceea, conform hotaririi >>>>>Napoleon Săvescu

Cu oarecare întârziere am intrat în posesia unui volum care prin forma aleasă de a ni se adresa: tableta-document, ne uşurează înţelegerea multor probleme ale trecutului nostru îndepărtat. Am în vedere volumul Noi, latinii Bizanţului semnat de fostul meu coleg în îndelungata activitate în Radio-Televiziunea Română, dar şi coleg, parţial de şcoală şi studii, dobrogean de oricine, Dionisie Şincan. Volumul cuprinde 48 de „tablete”-text şi două CD-uri cu textele în rostire radiofonică şi a fost editat prin grija doamnei Sofia Şincan, la rîndul său cunoscut comentator al instituţiei amintite mai înainte. Cartea a apărut în condiţii grafice de excepţie la Editura „Casa Radio”. Toate textele au fost rostite la emisiunea duminicală „Matinal”.
Spre deosebire de cele mai multe contribuţii bazate pe document şi scrieri anterioare, „tabletele” din volumul la care facem trimitere au un argument în plus pentru credibilitate şi, pot afirma, hotărîtor.
Dionisie Şincan, reluînd unele teme, probleme, documente ori cînd vorbeşte primul despre o descoperire, cînd înregistrează o noutate îi face, publică revelaţia, strigă, să luăm aminte: „Am avut în mînă acest volum, înainte de a fi fost expus” (este vorba de expoziţia „Monumentae Romaniae Vaticana”); „Voi vorbi astăzi despre alte documente, cercetate de noi, ţinute în mînă de noi la Arhiva secretă: >>>>>George Mirea

• IN ACEST NUMAR :
• Artur Silvestri : „ Un «Iorga străromân»“( din vol. ” Bizant inainte de Bizant “,2006)
• Nestor Vornicescu: „ Un filosof străromân de la Histria “(reproducere integrala a studiului aparut in anul 1986 )
• ALFABETUL ” AETHICUS ” IN TREI REPRODUCERI DIFERITE( cu imagini )
  
• O CARTE IMPORTANTA ,REDESCOPERITA DE CERCETATOAREA AURORA PETAN - Alexandru Papadopol-Callimah: „Despre scrierile vechi perdute atingătoare de Dacia“ (vezi Columna lui Traian, 1874, nr. 9)
• Artur Silvestri: „Alfabetul «Aethicus»“(comentariu din anul 1986)
• Aethicus Histricus: „Cosmographia“ (fragmente din textul original) - ” Incipit liber etici..”

· In numerele anterioare , pe care le puteti gasi mai jos : Cercetari fundamentale -
# Mitropolitul Nestor, apostolul “ideii străromâne” ~Dr. Mihail Diaconescu , ~Dr. Nicolae Corneanu, ~Dr. Octavian Lazăr Cosma,~Prof. dr. univ. Pandele Olteanu ,~Diana Nedelcea, ~Mihai Andrei Aldea , ~Un erudit şi un reprezentant al “ideii străromâne”: Ştefan Alexe # Studii si opinii despre un episod inca ne-elucidat al Evului Mediu timpuriu romanesc: “BESSI ADUSI DE IMPARATUL JUSTINIAN LA <MANASTIREA SFANTA ECATERINA > DE LA MUNTELE SINAI”. Patru contributii importante reiau acest moment din perspective diferite; par. DUMITRU STANILOAE , acad. VIRGIL CANDEA , dr. AURORA PETAN si Par. MIHAI ANDREI ALDEA. # Alte cercetari esentiale ,precum ar fi - un studiu al acad.pr.prof.dr. MIRCEA PACURARIU -”Martiri din Provinciile Romane sud-dunarene ” ,,o traducere de Pr.Prof.dr. IOAN IONESCU a “Patimirii Sfantului Mare Mucenic Nichita <Gotul > si un studiu de ELENA BACIU CALUGARU despre ” Inceputurile crestinismului in Dacia si provincia romana Dacia in secolele I-IV”; de asemenea - doua studii exceptionale , inedite pana azi, semnate de savantii I.C. CHITIMIA SI VIRGILIU STEFANESCU - DRAGANESTI (cel de-al doilea - despre Ulfila si scoala lui ) , o recenzie de AURORA PETAN la un ciclu de cercetari ale scriitorului DUMITRU MANOLACHE asupra ” reminiscentelor de natura etnoistorica” privitoare la Sfantul Apostol Andrei si regiunile dunarene , o referinta importanta primita de la DAN CULCER , indicand elemente de alfabet gotic si o editie a ” Bibliei” lui Ulfila . In numarul inaugural al revistei , accesibil si el ,gasiti studii despre literatura straromana culta semnate de initiatorii acestei idei literare par . IOAN G.COMAN si Mitropolit NESTOR VORNICESCU , de adeptul cel mai activ astazi al ” ideii straromane ” - dr . ARTUR SILVESTRI , de prof . dr .DUMITRU BALAET - pe tema izvoarelor folclorice si un eseu de metodologie istoriografica - de GEORGE LIVIU TELEOACA

O adăogire asupra culturii străromâne s-a făcut cu ocazia unei cercetări, din 1986, de fapt un opuscul (cu text sumar şi analiză desfăşurată) intitulat „Aethicus Histricus, autorul unei Cosmografii şi al unui alfabet“, ce se dedică operei „unui filosof străromân de la Histria dobrogeană“ (Craiova, 1986). Este, precum o demonstrează în mod strălucit autorul acestei cercetări stranii, un daco-roman de la Pontul Euxin, trăitor în secolele IV-V e.n. adică înainte şi după anul 400, într-un mediu de „cultură romanică post-provincială“, a cărui putere de a crea original se dovedeşte a fi impresionantă. La drept vorbind, acest Aethicus Histricus (Aethicus Hister, însemnând „Eticul de la Histria“) nu era cu totul necunoscut la noi căci întâile menţiuni ce se făcuseră (urmând un „mémoire“ al francezului D’Avezac, de pe la 1852) îi aparţinuseră lui Nicolae Densuşianu în „Dacia preistorică“. Şi aceasta, bineînţeles, este una din temele abandonate ori suspendate, ori de-a dreptul luată în uşor şi proiectată în derizoriu căci atitudinea lipsită de gravitate impune în această ţară ce încă nu se orientează în istorie. Când se adaugă imaginea detestabilă ce s-a făurit, cu iscusinţă, pe seama lui Nicolae Densuşianu (un „extravagant tracoman“, „incapabil de echilibru ştiinţific“, „amator turbulent“ etc.) înţelegem că orice încheiere ce provine de la el se priveşte bănuitor şi se tratează cu prejudecăţi. Astfel încât, în aceste date, un studiu mai amănunţit nu se arătase a fi posibil şi de n-ar fi fost osârdia lui Nestor Vornicescu (ce îşi propune, astfel, revelarea integrală a epocii literare străromâne) ar fi de imaginat că şi de aci înainte această operă insolită ar fi rămas ignorată. Aşa cum se prezintă însă acum, e fapt sigur că>>>continuarea aici>>>
__________________________________________

comentariu din anul 1986

Cosmografia se păstrează astăzi într-o versiune abreviată datînd din secolul al VIII-lea. Aethicus este recunoscut ca autor şi al altor scrieri, ale căror texte nu s-au păstrat. Ne interesează aceste lucrări îndeosebi, pentru că este vorba de opera unui adevărat om de cultură străromân, multulateral, un erudit care a văzut lumina zilei în părţile Histriei doborgene – în Scythia Minor a acelei vremi –, o operă asupra căreia în lucrările de specialitate de până acum nu găsim date, elemente de elucidare.

Filosoful străromân Aethicus Histricus, de viţă nobilă – cum spune Cosmografia – (nobile prosapia parentum), a putu fi un descendent al clasei conducătoare a cetăţii şi a regiunii Histria (Histriae regione) din Scythia Minor (nationae scythica) pe la jumătatea secolului al IV-lea. În capitolul XXII din Cosmografie, Aethicus precizează că s-a născut în Histria (ille Histria se exortum). Şi-a făcut educaţia şi a fost instruit în şcolile vremii din partea locului, în această cetate pontică, iar dacă provenea din clasa conducătoare a putut primi şi o instrucţie particulară, cu profesori de literatură clasică latină şi greacă, Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat şi cursuri academice la şcolile înalte ale timpului,>>>continuarea aici>>>

Imaginea reproduce alfabetul lui Aethicus Histricus asa cum este publicat de A. D’Avezac in studiul dedicat acestui autor in 1852 , aparut la Paris . Imaginea este insotita de cateva explicatii sumare , de unde deducem ca eruditul francez incuviinta originea ” de natione scythica ” a enciclopedistului de la Pontul Euxin.

Interesant si semnificativ este si faptul ca studiul frncez era cunoscut si de Nicolae Densusianu , care il citeaza in ” Dacia Preistorica “ 

Alfabetul lui Aethicus Histricus se gaseste reprodus , in versiunea probabil cea mai veche care s-a pastrat , intr-un manuscris din veacul VIII, alcatuit de prezbiterul Ieronim ,la manastirea Freising din Germania ; el va fi editat in 1853 intr-o editie devenita clasica , a eruditului german H. Wuttke ,fara consultarea careia nici o cercetare serioasa in aceasta materie nu este posibila.

Raportat la ” versiunea D’ Avezac ” , alfabetul nu prezinta deosebiri majore , dar unele diferente exista si ar merita studiate atent, aflandu-se si explicatiile plauzibile.

Alfabetul ” Aethicus “in forma  inclusa intr-o lucrare a eruditului Hrabanus Maurus, de la Manastirea Fulda ; acesta , asa cum precizeaza Nestor Vornicescu , ” insiruie , cu scurte introduceri , cateva alfabete : ebraic , grec, latin , (si) in al patrulea rand prezinta si alfabetul lui Aethicus  din regiunea Histria, < de neam scit > . La sfarsit, deci in al cincilea rand , prezinta si un vechi alfabet germanic “.

Fragmente privitoare la ” Ethicus Ister ”

§ 11. Ethicus Ister
Ethicus de la Istria ( [Aiqiko~), geograf latin, a trăit pe la 350 după Chr.
Până la un timp, acest autor era cu totul necunoscut; era, după cum se exprimă Vivien de Saint Martin: «nom obscur et oublié parmi les plus oubliés et les plus discurs…». Acum ştim însă că Ethicus a scris două cărţi de cosmografie universală, din care una latineşte şi alta greceşte. Acestea sînt cu totul pierdute, afară de puţine fragmente publicate sub titlu: Cosmographia Ethici, la Veneţia 1513 şi la Paris 1577. Chiar aceste fragmente sînt desfigurate de copişti ignoranţi. Ethicus trata şi despre Dacia. Trei bărbaţi erudiţi în geografie s-au ocupat în timpii noştri cu mult zel despre Ethicus: D’Avezac, H. Wuttke şi F. Pertz.
Dom I. Lucas d’Achery, doctisimul benedictin al congregaţiunii de Saint Maur (Saint Quentin 1609–1685), care ne a lăsat o scriere sub titlu: Veterum aliquot scriptorum spicilegium (13 vol. în 4°: 1723, 3 vol. in fol.), colecţiune foarte preţioasă de documente şi acte de tot felul din evul de mijloc, publicând catalogul bibliotecii Monastirii de Saint Riquier (Picardia), compus la 831 după Chr., ne arată că în acel an 831>>>continuarea aici>>>

Posibilă prin procese îndeajuns de complexe, între care stăruinţa dacilor liberi în teritoriul extra-provincial este cel mai de seamă, conservarea unei culturi dacice, poate chiar în forme scrise, chiar dacă esoterice şi practicată în comunităţi foarte izolate, se pot documenta, în planul ipotezei, şi prin alfabetul Aethicus, prezentat într-o erudită cercetare care va fi urmată de o alta, îmbogăţită şi de aspect monografic, de Nestor Vornicescu. Conservat în manuscrisele medievale care conţin abrevierea Cosmografiei lui Aethicus Histricus, acel savant păgân din Histria pontică, din jurul anului IV 400 e.n.) acest alfabet conţine 23 de litere, însoţite, după deziderate care aparţin epocilor străvechi de cultură, de câte o denumire care particularizează şi, deopotrivă, indică, prin iniţială, litera exemplificată de fiecare semn. Alfabetul, susţine Nestor Vornicescu, ar apărea în cîteva locuri ale „Cosmografiei“, unde s-au consemnat detalii enigmatice, slujind drept element secret şi ar fi, poate, deşi neobişnuit ca procedură, un alfabet propriu, o creaţie a lui Aethicus Histricus, ceea ce, însă nu este plauzibil. Denumirile literelor, foarte curioase, se alătură şi ele la caracterele grafice de asemenea ciudate şi cărora nu li s-a găsit până în acest moment analogii în alfabetele cunoscute. O anumită eleganţă, evidentă mai ales în copia de pe Cosmografie din secolul al VIII-lea, aparţinând lui Hieronim de la Freising, în Bavaria, impresionează în grafia acestor litere „fără familie“, ale căror denumiri sunt şi ele la fel de stranii şi misterioase: alamon, becach, cathu, delfoy, efothu, fomethu, garfou, hethmu, iosithu, kaithu, lethfu, malathy, nabaleth, >>>continuarea aici>>>

_________________________________________

Comentariu datand din anul 1986

INCIPIT LIBER ETHICI, TRANSLATIO E PHILOSOPHICO EDITO[S] ORACVLO A HIERONIMO PRESBYTERO DILATVS EX COSMOCRAFIA ID EST MVNDI SCRIPTVRA

EDICTA AETHICI PHILOSOPHI COSMOGRAFI

1. Philosophorum scedulas sagaci indagatione investigam mihi laborem tantundem obposui ac hic de iniciis tanto studio indagare et altiora magnatimque [h]ac cursim tam astrologiam fastigiaque excellentia, quae necdum cerni quis possit. Illi conati sunt tam magna dixisse, quae nos metuendo ac dubitando scribere vel legere in usum coepimus temeranter adtrectare. Cur Aethicus iste cosmografus tam difficilia appetisse didicerit, quaeque et Moyses et vetus historia in enarrando distulit, et hic dicerpens protuli[t]. Unde legentibus obsecro ne me temerarium aestiment, cum tanta, ob aliorum audaciam, ea indagatione cucurrisse [que] conpererint.

2. Hic igitur Aethicus, Histriae regione, sofista claruit, primosque codices suos Chosmografiam nuneu-pavit, aliosque, non minora sed maiora dixisse cognovimus, quos Somografios appellavit. In codicibus, ubi Chosmografiam digressus est, multa enucleatim de fabrica[m] mundi inenarribile [m] texenus ait.

3. Primum omnium initium mirabili[or]um deus instituit illudque fundainentum principaliter posuit sua dispensatione mirabiliter atque potonter, quando omnes creaturas indivisas atque incompositas, in sua sapientia, aedificium summopere in unam ergatam instituit atque cas, quas ex nihilo fecit, multipliciter prolatas>>>continuarea aici>>>

Se implinesc in aceste zile sapte ani de cand vladica Nestor Vornicescu s-a dus la Domnul. Incheiase o carte despre Mihai Viteazul si facuse definitiva documentatia de sanctificare a celui ce a sfarsit pe Campia Turzii ,scurtat de cap, de o secure dusmana.  Marele Mitropolit a pus punct cartii lui admirabile si si-a spus ca opera vietii lui se incheiase. Dar, de fapt, se incheiase numai una din infaptuirile lui memorabile al caror ecou ramane viu si persista si ii supravietuieste. Caci nimic nu ne va putea impiedica sa evocam, sa dezvoltam si sa continuam ceea ce “cartea” lasata de el ne-a fost model si “incepatura”.  Caile ce ne-a deschis, si unde a staruit sa inaintam intotdeauna fara prejudecati, raman inca prea putin cunoscute si,in climatul de azi stapanit de idei putine, aproximative si in esenta vrajmase, a evoca opera lui si a invoca pe acest apostol al “ideii straromane” pare a fi, inca, un fel eretic de a fi si o atitudine nesupusa.  Lectia lui a rodit si, dupa sapte ani, cand plangerea celor dusi se spune ca inceteaza iar ei sunt uitati, pecetea ce a intiparit in cultura noastra - de dimensiune paralela cu o Stapanire nesabuita si ignara - straluceste si mai mult, si mai clar, si va straluci cat timp vom mai fi pe lume cei ce staruim in a fi “noi insine”.

ARTUR SILVESTRI

• IN ACEST NUMAR :
  
• • ~Dr. Mihail Diaconescu: “Primele manifestări literare autohtone în context european şi noile probleme ale periodizării în literatura română”
  • ~Dr. Nicolae Corneanu: “Literatura autohtonă a Evului Mediu timpuriu şi confluenţele ei europene - Literatura ponto-danubiano-carpatică şi contextul ei european”
  • ~Dr. Octavian Lazăr Cosma: “Niceta de Remesiana şi cântarea latină pregregoriană în Dacia”
  • ~Prof. dr. univ. Pandele Olteanu: Codicele „Dionysiana” şi „Nomocanonul” lui Metodie în dezvoltarea literaturii canonice din secolele VI şi XVII
• • ~Diana Nedelcea: Începuturile creştinismului “scitic”
  •  ~Mihai Andrei Aldea: “Străromânii în secolele III-IV”
  •  ~Titus Filipaş: “Istorie veneţiană mai veche”
  • ~Un erudit şi un reprezentant al “ideii străromâne”: Ştefan Alexe

• In numerele anterioare,pe care le puteti gasi mai jos :

• Studii si opinii despre un episod inca ne-elucidat al Evului Mediu timpuriu romanesc: “BESSI ADUSI DE IMPARATUL JUSTINIAN LA <MANASTIREA SFANTA ECATERINA > DE LA MUNTELE SINAI”. Patru contributii importante reiau acest moment din perspective diferite; par. DUMITRU STANILOAE , acad. VIRGIL CANDEA , dr. AURORA PETAN si Par. MIHAI ANDREI ALDEA.

  Cercetari esentiale ,precum ar fi - un studiu al acad.pr.prof.dr. MIRCEA PACURARIU -”Martiri din Provinciile Romane sud-dunarene ” ,,o traducere de Pr.Prof.dr. IOAN IONESCU a “Patimirii Sfantului Mare Mucenic Nichita <Gotul > si un studiu de ELENA BACIU CALUGARU despre ” Inceputurile crestinismului in Dacia si provincia romana Dacia in secolele I-IV”; de asemenea - doua studii exceptionale , inedite pana azi, semnate de savantii I.C. CHITIMIA SI VIRGILIU STEFANESCU - DRAGANESTI (cel de-al doilea - despre Ulfila si scoala lui ) , o recenzie de AURORA PETAN la un ciclu de cercetari ale scriitorului DUMITRU MANOLACHE asupra ” reminiscentelor de natura etnoistorica” privitoare la Sfantul Apostol Andrei si regiunile dunarene , o referinta importanta primita de la DAN CULCER , indicand elemente de alfabet gotic si o editie a ” Bibliei” lui Ulfila ,si un eseu al lui TITUS FILIPAS , care examineaza actualitatea lui Ioan Cassian. In numarul inaugural al revistei , accesibil si el ,gasiti studii despre literatura straromana culta semnate de initiatorii acestei idei literare par . IOAN G.COMAN si Mitropolit NESTOR VORNICESCU , de adeptul cel mai activ astazi al ” ideii straromane ” - dr . ARTUR SILVESTRI , de prof . dr .DUMITRU BALAET - pe tema izvoarelor folclorice si un eseu de metodologie istoriografica - de GEORGE LIVIU TELEOACA .

S-a dus la Domnul cu putina vreme in urma unul din putinii specialisti autentici in materie de literatura straromana. Traducator al operei lui Niceta de Remesiana, poetului imnului crestin ” Te deum laudamus” si monograf al acestui important autor din veacul al IV-lea ,Stefan Alexe ( 1928-2007) ramane ca un important istoric al culturii noastre din cel dintai mileniu de dupa Hristos, a carui lucrare va fi urmarita si apreciata de toti cei ce vor studia domeniul unde s-a aplicat in mod stralucit. Cateva din contributiile sale in aceasta tematica trebuie sa fie evocate caci intra in bibliografia capitala a ” ideii straromane”.Opera lui ramane esentiala in materie si cercetarea ei viitoare va arata ca prin fapta omul trecator depaseste clipa ce a repede ce ni s-a dat.

v Foloasele cântării bisericestii în comun după Sfântul Niceta de Remesiana, în BOR, an. LXXV, 1957, nr. 1 -2, p. 165 - 182,

v Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, teză de doctorat, în ST, an. XXI, 1969, nr. 7 – 8, p. 453 -587 (şi extras 141 p.),

v 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul în BOR, an. XC, 1972, nr. 5-6, p. 556-568;

v Saint Basile le Grand et le christianisme roumain auIV-e siecle, în ,Studia Patristica”, Oxford, 1981-,

v Traduceri din Sf. Niceta de Remesiana, în MO, an. XXV, 1973, nr. 7-8,p. 587-588, nr. 9- 10, p. 783-787, nr. 11 - 12,p. 970-980; an. XXVI, 1974, nr. 1 - 2, p. 63 - 69, nr. 3 - 4, p. 294 - 299 şi nr.7-8,p.622-628

Studiu comparativ-istoric şi texte

I. Aspecte generale de cadru şi principii de metodă.

Nu ne îndoim că mulţi cititori vor fi surprinşi de noutatea temei, de extinderea ei în timp şi spaţiu, de atestările textologice şi uneori chiar de interpretarea lor. „Cîmpul stilistic”, cum spunea Lucian Blaga, al interferenţelor, al izvoarelor şi chiar al istoriei întregii literaturi juridico-canonice, este complex şi puţin cunoscut de publicul larg. Cere o pregătire pluridisciplinară, filologico-textologică, pentru a fi cercetat. În plus, textul celor două monumente este greu accesibil. Operele lui Dionysius Exiguus le găsim în Patrologia latină a lui Migne vol. 67 şi în ediţii vechi extrem de rare. Nomocanonul lui Metodie se cunoaşte în ediţia lui Rosenkampf (1829), în ultima ediţie a lui I. Sreznevschi din 1899 şi în două copii manuscrise din sec. XIII-XIV şi al XVI-lea. Textul însă este atrociter laceratus. Trebuia reconstruit şi editat critic. Descoperirea permanentă de noi manuscrise slave cu conţinut juridic ne obligă la noi completări şi corectări de opinii. Abia acum ştim, de ex., că se cunosc în ţară şi în depozitele din străinătate peste trei sute de manuscrise slavo-române cu conţinut juridic, catalogate de cercetătorul Rau Constantinescu. Astăzi ştim că în Ţările Române, îndeosebi în Moldova de nord s-a creat o bogată literatură nomocanonică slavo-română, care, prin structură şi adaosuri, poartă atît pecetea izvoarelor slave, începînd cu nomocanonul sistematic alcătuit la Vidin prin 1359-1360, cît şi pe aceea a bătrînilor noştri cărturari. Acum am dovedit cu texte paralele că primele pravile în limba română au la bază îndeosebi aceste izvoare slave de redacţie moediobulgară, cum este Pravila de la Bistriţa, care stă la baza Pravilei de la Govora (1640-1641), ca>>> continuarea aici >>>

Literatura europeană a Evului Mediu timpuriu reprezintă un capitol de cultură menit să întregească o formaţie intelectuală corespunzătoare. Aşa cum nu poate fi omisă cunoaşterea antichităţii, fie greco-romană sau de altă natură, la fel este de neconceput ignorarea perioadei imediat următoare, care, pentru spaţiul european, o constituie aşa-numita perioadă „patristică”. Ca români am avea motive suplimentare de natură să justifice necesitatea familiarizării cu scriitorii acelui timp, dat fiind că operele lor, tălmăcite încă din bună vreme, reprezintă unul din capitolele esenţiale ale vechii noastre literaturi. Aşa cum s-a arătat mai ales în ultimii ani printre autorii europeni de la începutul Evului Mediu se găsesc şi cîţiva străromâni, destul de puţin cunoscuţi ca atare pînă acum, ale căror opere „au greutatea lor, mai mică sau mai mare, în determinarea fizionomiei spirituale a poporului român”1. Astfel, s-a evidenţiat, în vremea din urmă, cu îndreptăţire, că începuturile culturii noastre, în concret, ale literaturii, aparţin nu secolelor X-XI, cu atît mai puţin unei epoci numită mai tîrziu „slavonă” şi că se leagă de nume ca Teotim al Tomisului, Ioan Cassian, Dionysius Exiguus, Auxenţiu din Durostorum, Niceta al Remesianei etc., care au trăit în vremea formării noastre ca popor. Şi lor, ca şi celorlalţi numeroşi scriitori ai epocii denumite „patristice”, merită să le fie tălmăcită fascinaţia pe care o exercită atunci cînd începi să-i frecventezi. Sentimentul acesta creşte pe măsură ce se constată că, în multe privinţe, nu puţini cărturari din epocile următoare şi chiar reprezentanţii timpurilor moderne i-au avut ca precursori. O cercetare aprofundată>> continuarea aici >>>

Cîntecele latine de cult au fost răspîndite în părţile noastre în cele mai variate straturi sociale, influenţînd asupra felului de cîntare, depăşindu-se graniţele stratului religios. Cum altfel s-ar găsi motivare cauzală înrudirilor dintre vechea muzică romană cultică şi creaţia folclorică românească, îndeosebi colindele, transmise pe cale orală veacuri la rînd? Numai pătrunderea în adîncurile conştiinţei populaţiei autohtone a formulelor arhaice psalmodice şi imnice poate justifica păstrarea cu sfinţenie în melosul popular a fondului melodic străvechi, nealterîndu-se în substanţa sa nici în conjunctura unor condiţii adeseori potrivnice sau tendinţe înnoitoare care încercau să modifice tiparele încetăţenite. Iar adoptarea cîntării rituale în limba latină pare să se întemeieze pe asemănările sau conexiunile pe care articulaţiile noi le aveau în organizarea o preromană de rezonanţă tracică. Infiltrarea atît de puternică a muzicii religioase în păturile largi are darul să atragă atenţia asupra caracterului popular rustic al creştinismului, păstrîndu-se rituale străvechi şi realizîndu-se în acest mod o punte între trecut şi prezentul acelor vremuri. De aici derivă şi caracterul larg accesibil al muzicii cultice, în accepţiunea răspîndirii sale pe linie orizontală şi frecvenţei în viaţa cotidiană, prin interpretare. Romanitatea muzicii cultice presupune afirmarea unor valori umane care să confere atribute definitorii domeniului respectiv, prin intermediul scrisului. Concret, ar însemna să invocăm manuscrise în limba latină sau în latina vulgară în perioada românizării, or asemenea argumente nu se păstrează. De altfel, muzica bisericească nu cunoaşte în general lucrările scrise, cărţi de cîntece pînă în secolul al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că românii nu au o situaţie specială. Se consideră că>>> continuarea aici >>>

Puţine probleme legate de istoria literaturii române şi îndeosebi de periodizarea ei s-au bucurat în ultimii ani de un interes atît de profund şi de susţinut ca acela provocat de epoca primelor manifestări literare autohtone. Propunem în cele ce urmează o evaluare globală a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al IV-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin raportare la contextul european, şi la noile probleme pe care le impune în periodizarea literaturii noastre. Fără să ignore specificul artei în general, al artei cuvîntului în special, şi discuţia despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important, uneori decisiv, de diferenţiere a fenomenului literar, tezele pe care le propunem ţin cont de existenţa unor raporturi complexe şi foarte strînse între istoria generală a unui popor şi istoria sa literară. Istoria literară, ca de altfel istoria oricărui domeniu al creaţiei spirituale, este considerată ca aspect particular al istoriei generale a unui popor. Într-o altă ordine de idei, pentru a reliefa existenţa distinctă, limitele în timp, configuraţia specifică a epocii în care apar primele manifestări literare autohtone, vom ţine cont, pe de o parte, de motivele exterioare, de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios şi politic, care determină specificul epocii, pe de alta, de relaţiile strînse şi variate, care există între textele din această perioadă, de atmosfera lor comună, de filiaţia ideilor, de valorile intelectuale şi estetice pe care le impun, altfel spus – de concordanţa criteriilor în istoria internă şi externă a literaturii. Cercetările istorice>>> continuarea aici >>>

Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale - totdeauna spirituale - apare un popor nou¹ .

Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate~>>>>>>

Începând cu secolele I-II î.H., Imperiul roman cucereşte treptat regiunile sud- dunărene; în 155 ocupă teritoriul locuit de dalmaţi, reorganizat, împreună cu alte teritorii, în provincia Illyricum. În anul 15 d.H. s-a creat provincia Moesia, împărţită în timpul împăratului Domiţian, în anul 86 d.H., în Moesia superioară (Jugoslavia de mai târziu şi Bulgaria nord-vestică) şi Moesia inferioară (Bulgaria dintre Dunăre şi Balcani şi Dobrogea) sau Schythia Minor. După întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim (în ziua Cincizecimii), Sfinţii Apostoli îşi încep măreaţa lucrare de răspândire a creştinismului în neamurile păgâne. În Schytia Minor, cuvântul Evangheliei a fost propovăduit de Sfântul Apostol Andrei, ucenic al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ceea ce conferă Bisericii Ortodoxe Române titlul de Biserică Apostolică. Prezenţa Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea este atestată de Sfântul Ipolit (c.170. c.236), episcopul Eusebiu din Cezareea (265- 339/340), de călugărul Epifanie (sec. al VIII-lea), de Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, de istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), iar la români, pe lângă menţionarea numelui său în colinde şi creaţii folclorice, primul care consemnează această tradiţie este mitropolitul Dosoftei (în Vieţile Sfinţilor). Însăşi Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei apostolice în România (7-9 mai 1999), oficiază caracterul apostolic al Bisericii Ortodoxe Române, aducând un pios omagiu rolului României de ţară-punte între Orient şi Occident: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras […]. Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Prea Sfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!” ¹⁷.

Scriitorii creştini ai primelor veacuri de creştinism mărturisesc că religia lui Iisus a pătruns la geto-daco-romani de la nordul, cât şi la cei din sudul Dunării. Astfel, Sfântul Iustin aminteşte în lucrarea sa, Dialog cu iudeul Trifan (165), de sciţii care aduc „rugăciuni şi euharistii în numele lui Iisus cel Răstignit, Părintele şi Creatorul tuturor”. În Comentariul la Evanghelia după Matei, scriitorul alexandrin Origen menţionează pe dacii şi sciţii care, „au auzit cuvântul Evangheliei” încă din secolul al II-lea. În Hristos – scrie scriitorul latin african Tertulian, în lucrarea>>>>>>>

IN ACEST NUMAR

Studii si opinii despre un episod inca ne-elucidat al Evului Mediu timpuriu romanesc: “BESSI ADUSI DE IMPARATUL JUSTINIAN LA <MANASTIREA SFANTA ECATERINA > DE LA MUNTELE SINAI”. Patru contributii importante reiau acest moment din perspective diferite; par. DUMITRU STANILOAE , acad. VIRGIL CANDEA , dr. AURORA PETAN si Par. MIHAI ANDREI ALDEA.

In numerele anterioare,pe care le puteti gasi aici : un studiu al acad.pr.prof.dr. MIRCEA PACURARIU -”Martiri din Provinciile Romane sud-dunarene ” ,,o traducere de Pr.Prof.dr. IOAN IONESCU a “Patimirii Sfantului Mare Mucenic Nichita <Gotul > si un studiu de ELENA BACIU CALUGARU despre ” Inceputurile crestinismului in Dacia si provincia romana Dacia in secolele I-IV”; de asemenea -
doua studii exceptionale , inedite pana azi, semnate de savantii I.C. CHITIMIA SI VIRGILIU STEFANESCU - DRAGANESTI (cel de-al doilea - despre Ulfila si scoala lui ) , o recenzie de AURORA PETAN la un ciclu de cercetari ale scriitorului DUMITRU MANOLACHE asupra ” reminiscentelor de natura etnoistorica” privitoare la Sfantul Apostol Andrei si regiunile dunarene , o referinta importanta primita de la DAN CULCER , indicand elemente de alfabet gotic si o editie a ” Bibliei” lui Ulfila ,si un eseu al lui TITUS FILIPAS , care examineaza actualitatea lui Ioan Cassian. In numarul inaugural al revistei , accesibil si el ,gasiti studii despre literatura straromana culta semnate de initiatorii acestei idei literare par . IOAN G.COMAN si Mitropolit NESTOR VORNICESCU , de adeptul cel mai activ astazi al ” ideii straromane ” - dr . ARTUR SILVESTRI , de prof . dr .DUMITRU BALAET - pe tema izvoarelor folclorice si un eseu de metodologie istoriografica - de GEORGE LIVIU TELEOACA .

- Se spune ca in secolul VI dupa Cristos, imparatul bizantin Iustinian a stramutat un numar de colonisti de la gurile Dunarii in indepartatul Egipt, pentru a construi o manastire. Este un fapt documentat sau o legenda, domnule profesor?

- Este un fapt cat se poate de real, nu e o legenda. Cercetarile intreprinse sunt serioase, iar documentele existente in arhiva manastirii “Sfanta Ecaterina” de pe Muntele Sinai confirma legaturile permanente dintre crestinismul dunarean si insula de crestinatate de acolo. La noi, in nord-vestul Imperiului Bizantin, era, fireste, o civilizatie superioara altor zone ale imperiului, iar colonistii trimisi de Iustinian au avut ca misiune zidirea manastirii. Dupa incheierea lucrarilor, acesti muncitori, vorbitori ai unei forme incipiente a romanei, au ramas pe loc, in slujba manastirii. Erau numiti bessi (bessoi - dupa unii cronicari bizantini) - numele generic al crestinilor de la Marea Neagra, urmasi ai geto-dacilor. Recunoscand originea lor latina, arabii i-au numit llah - ca o derivatie a denumirii obisnuite folosite de alte popoare pentru romani, vlah. Un alt nume generic dat de arabi colonistilor crestini din Sinai a fost jabaliyya, adica oameni de la munte. Aceste informatii, in forme variate, pot fi regasite la multi istorici si calatori, ca J.L. Burkhardt, E. Robinson, E.H.Palmer, Lina Eckenstein si altii. Dupa marturiile acestora, colonistii isi pastrasera religia crestina cel putin pana in secolul al XVIII-lea. Apoi, au trecut treptat la islam, fara sa-si fi pierdut cu totul constiinta originilor lor europene indepartate. Marcus Beza, diplomat si scriitor aroman, demonstreaza, in anii ‘30, ca trimisii sau, dupa unii, prizonierii de razboi ai imparatului Iustinian au fost aromani. El a descris destinul in istorie al acestor stramosi ai sai. Mai recent, in 1990, istoricul britanic de origine romana, John Nandris, a publicat un eseu despre>>>continuarea aici>>>

La cele mentionate de Mitrea Bucur, în revista <<Magazin istoric>>, anul X, nr. 3 (108), martie 1976, p. 26 su, despre besi, se pot adauga noi date:

I. În primul rând sunt de mentionat stiri despre prezenta besilor si a limbii lor în unele mânastiri celebre din Orient. În viata Sfântului Teodosie (+529), care a întemeiat la 465 mânastirea ce-I poarta numele, la rasarit de Betleem, se spune (de catre autorul ei, episcopul Teodor de Petra, la 530), ca el a cladit în aceasta mânastire patru biserici, dintre care, exceptându-se cea pentru bolnavi mintali, în prima se facea serviciul divin în limba greaca, <<în a doua neamul besilor înalta în limba lor rugaciunile Stapânului comun>>, iar în a treia se slujea în limba armeana (Patrologia graeca CXIV, col. 505 C). În descrierea unei calatorii la Muntele Sinai (ce dateaza poate dinainte de de viata Sfântului Teodosie) se spune despre trei egumeni ca vorbeau în acea mânastire: latina, greaca, siriaca, egipteana si besa (Antonini Placentini itinerarium, cap. 37 1; P.L. LXXVII, 911-912). A se observa distinctia ce se face între latina si besa.În <<Pratum spirituale>> (Limonariu), scris de Ioan Moscu, traitor în a doua jumatate a sec. VI si prima jumatate a sec. VII, autorul spune ca>>>continuarea aici>>>

Este mult cunoscută activitatea teologică de faimă internaţională a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. Se cunoaşte însă mai puţin despre preocupările istorice ale acestui mare teolog şi mai ales interesul pe care l-a avut pentru anumite pagini ale istoriei românilor.

Ne referim aici la studiul publicat în condiţii vitrege în anul 1976, (Stăniloae, pr. prof. Dumitru - «Besii» în mânăstirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), p. 587-589) studiu ce tratează o problemă deosebit de importantă, cea a formării poporului român. Perspectiva studiului este complexă, iar analiza este îngreuiată de necesităţile de laconism impuse de epoca apariţiei textului. Observăm totuşi mai multe elemente interesante, care merită o observaţie mai atentă, chiar şi numai pentru ineditul lor, ca şi pentru semnificaţia deosebită pe care o pot avea pentru istoria noastră dacă vor rezista cercetării istorice extinse.

În primul rând, este de remarcat o observaţie pertinentă a Pr. Prof. Dumitru Stăniloe referitoare la prezenţa străromânilor în izvoarele vechi sub numele de “bessi”. Într-adevăr, neamul tracic al bessilor avea o mare întindere, “din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba şi Atena, ba chiar şi dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici”, ceea ce deschide posibilitatea confuziei semantice, la nivelul cronicarilor antici, între acest trib tracic şi neamul românesc ce se năştea.

Trecând peste numeroasele menţionări ale “bessilor” în izvoarele antice prezentate în studiul amintit, ne putem pune, desigur, o întrebare pertinentă: există motive pentru a bănui că termenul de “bessi” din cronicile vremii acoperă altă realitate decât cea tracică?

Tomaschek consideră creştinarea besilor ca datând din sec. V. Acest lucru ar fi determinat însă adoptarea, conform epocii, fie a limbii latine fie a celei greceşti ca limbă de cult. Dar în Antonini Placentini itinerarium, cap.37 1; P.L. LXXVII, 911-912, se menţionează folosirea la Muntele Sinai a limbilor latină, greacă, siriană, egipteană şi besă! Deci creştinarea bessilor – fie ei traci sau protoromâni – a fost anterioară sec. IV, secol din care latina şi greaca au început lupta pentru supremaţie în cultul oficial din Imperiul Roman. Acest lucru dovedeşte categoric faptul că>>>continuarea aici>>>

Gauri negre ale istoriei

Valahii de pe muntele Sinai

Legenda sau adevar pierdut?

Beduinii din tribul geabelilor nu par sa se deosebeasca de ceilalti sinaiti. Arata la fel, vorbesc la fel, au aceleasi traditii. Totusi, cand intalnesc un roman, se opresc si isi deapana repede povestea: si ei, geabelii, sunt de origine romana, iar stramosii lor valahi au fost adusi acolo de catre imparatul Iustinian, cand a fost intemeiata manastirea Sfanta Ecaterina, adica in secolul VI. Au fost crestini pana nu demult, prin sec. XVIII. Povestea lor este incredibila. Pana de curand, nimeni nu i-a luat in serios. Lingvistii romani nu stiu nimic despre ei, istoricii au vagi informatii, care provin din notele de calatorie ale unor straini ce s-au perindat pe la locurile sfinte in secolele trecute. Pare de necrezut, dar daca au dreptate, inseamna ca sunt fratii nostri, descendenti ai unei romanitati care s-a conservat si a evoluat separat, departe de Europa romanica, si care, probabil, si-a pastrat multa vreme trasaturile, inainte sa cedeze sub influenta araba. Daca nu este asa, si este doar o legenda, care este samburele de adevar in jurul caruia a crescut aceasta poveste?

De curand, au fost facute cateva cercetari amanuntite cu privire la aceasta comunitate. Cercetatorul Andrei Popescu-Belis a studiat o multime de izvoare, de la surse istoriografice bizantine, la manuscrise din biblioteca manastirii si marturii din evul mediu, renastere si epoca moderna, tinand cont si de traditia orala a beduinilor numiti geabeli, adica “oameni de la munte”. Ce rezulta din cercetarile sale? Intr-adevar, in secolul VI, cand Iustinian a hotarat construirea Manastirii “Sfanta Ecaterina”, au fost trimise in Egipt o suta de familii de ‘abid-al-Rum, adica “servitori/ sclavi ai romanilor”, cum sustine cronicarul Eutychius din Alexandria (sec. X), cu scopul de a sluji manastirii si de a o apara. Descendentii acestor servitori traiau si in vremea cronicarului, in preajma manastirii, iar printre ei se numarau si asa-numitii Lahmiyin. Se pare ca toate informatiile ulterioare deriva din aceasta marturie, dar au fost reinterpretate si modificate. Astfel ca numele Lahm, care nu se stie exact la ce neam se refera, a fost interpretat ca provenind din Valah (in araba nu exista v la inceput de cuvant), iar in loc de “sclavi ai romanilor”, prin care se arata doar ca cele o suta de familii proveneau din imperiu, s-a spus ca geabelii vin din Pont (Marea Neagra n.red.). Un manuscris din manastire, considerat copie dupa un document din anul 530, care vorbeste chiar despre fondarea manastirii, pomeneste despre aducerea acestor crestini de la Marea Neagra, din tara valahilor (bilad-al-Aflah). Unii cercetatori considera ca acest manuscris a fost redactat abia in sec. XVII-XVIII. In sec. XVI, un calator ceh, pe nume Cristophe Harant, povesteste despre>>>continuarea aici>>>